"Dacă poţi să-ţi trăieşti viaţa cu iubire, bucurie şi umor, atunci ai învins!"

Lumina Lunii  în poezia lui  Eminescu
 prof. dr. Chioran Viorica, Baia Mare,
prof. Popovici Maria, Liceul Tehnologic Repedea
 
     Asemenea oamenilor din toate timpurile, Eminescu, deseori a privit cerul căutând răspunsuri la întrebări de felul: cât este de întins şi cât va dura, care este rostul şi locul omului sub bolta înstelată şi senină? Aşa se explică de ce în creaţia lui Eminescu se pot întâlni multe poezii motivate de o meditaţie profundă asupra problemelor existenţiale. Îndrăzneala ştiinţifică l-a ajutat pe Eminescu să împletească rigoarea şi exactitatea ştiinţei cu farmecul exprimării poetice.    
     Despre Eminescu s-au făcut aprecieri de genul: „nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii” (T.Vianu); este un poet selenar, nu un poet nocturn; el face „din poezia nopţii o scară imaginară către lumină"(C.Ciopraga); lumina lunii nu este, la Eminescu, doar un element cromatic, ci „o esenţă a cărei frumuseţe e celebrată cu o fervoare a limbajului (Rosa del Conte) 
    Luna este singurul satelit natural al Pământului dar şi singurul corp ceresc care a fost explorat de astronauţi deoarece este astrul cel mai apropiat de Pământ (la o distanţă de 384000 km).
Luna nu este o sursă de lumină naturală ci este un corp luminat. La fel ca o oglindă, Luna  reflectă lumina primită de la Soare fapt pentru care o vedem luminoasă şi strălucitoare.
- Ca şi leii să fii tare/ Şi frumos ca primăvera/ Să fii gingaş ca o floare/ Luminos ca Luna sara;  („Miron şi frumoasa fără corp”) [1].
    Chinezii antici considerau Luna o oglindă pusă pe cer de către Dumnezeu ca Pământul să se oglindească în ea. Tot ei au înţeles că Luna (ca şi planetele) nu luminează cu lumină proprie ci cu  lumină „împrumutată” de la Soare [2].
Lumina Lunii care cade pe suprafaţa apei cu valuri suferă fenomenul de reflexie şi refracţie.  Fiecare frunte de val se comportă ca o oglindă care reflectă lumina incidentă, iar milioane de astfel de „oglinzi” mişcătoare formează împreună pe suprafaţa apei ceea ce poeţii numesc” cărarea de lumină a Lunii”
Şi atuncea peste ape faţa sfântă-a lunei pline/ Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine/,
Mării mândre poleindu-i pânzăriile de-azur. („Memento mori”) În cazul “pânzăriilor de-azur” este vorba despre o reflexie a luminii argintii a Lunii pe părţile valurilor îndreptate spre noi.
„Luna.. luna iese-ntreagă şi se înalţ-aşa bălaie / Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie
Ce pe-o răpede-nmiire de mici unde o aşterne / Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
 (Scrisoarea IV).
     În cazul expresiei “cărare de văpaie” avem de-a face iarăşi cu o reflexie a luminii pe valuri. În fiecare val, ca într-o oglindă, se obţine câte o imagine a Lunii. Contopindu-se, toate aceste imagini formează o dâră strălucitoare, un „drum împărătesc acoperit cu prund de-argint”care se îngustează spre orizont şi la capătul căruia se vede venind Luna [1].
…„şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc, acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze” (Făt Frumos din lacrimă”)
     Când se află la orizont, Luna pare mai mare, iar aceasta este o iluzie optică care se produce din cauză că orice obiect care se apropie de orizont este văzut sub un unghi din ce în ce mai mic. Sistemul ochi-creier al omului îşi imaginează luna tot mai mare.
Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,/ Cu atât valurile apei, cu–atât ţărmul parcă creşte / Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape/ Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor pe  ape. („Scrisoarea IV”)
     Un fenomen deosebit de frumos şi rar care poate fi observat pe cer numai când este lună plină este curcubeul de noapte. Curcubeul lunar se naşte din razele “blândei lune” şi ca cel de zi se poate vedea în partea opusă sursei de lumină, adică în partea opusă Lunii [1].
     La lumină slabă ochiul uman nu distinge culorile, toate obiectele slab luminate par cenuşii. Lumina lunii este la fel ca lumina unei lumânări într-o noapte întunecoasă. Luna reflectă doar a 15-a parte din razele solare care cad pe suprafaţa ei ( 9% din razele roşii, 7 % din razele galbene şi 4 % din razele violete). Astfel, din cauza luminii slabe a Lunii culorile curcubeului de noapte sunt palide, şterse şi pot fi observate doar de cei care au suficientă răbdare şi preocupare să contemple Luna [2]  .
Din nori curge o bură, un colb de diamante,/ Pe văi se aşează, pe dealuri înalte. / În faţă li-i luna, prin şuiet de şoapte /  S-ardică pe cer curcubeie de noapte… (“Diamantul nordului”)
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,/ Scânteind plutea în aer şi în toate din natură /
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,/ Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte..     
      Alt fenomen optic remarcat de Eminescu ca urmare a unui ascuţit spirit de observaţie şi denumit atât de poetic ca “strecurători de lumină” se regăseşte în următoarea descriere:
”Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul norilor, în aer era aur şi în grădine miros ş-o umbră adânc – viorie, ruptă de dungi de lumină albă, care trecea prin mreje de frunze, ca prin strecurători de lumină”. (“Sărmanul Dionis”)  Pe când luna scut de aur străluceşte  prin  alee / Şi pătează umbra  verde cu misterioase dungi.   (“Scrisoarea V”)
     Luna are o foarte mare importanţă în viaţa de pe Terra; influenţele gravitaţionale ale acesteia produc fluxul şi refluxul mărilor şi oceanelor şi „alungirea” timpului (Luna provoacă un decalaj de 2 ms la fiecare 100 de ani). Distanţa orbitală curentă a Lunii, ce reprezintă în jur de treizeci de ori diametrul Pământului, cauzează asemănarea de mărime dintre Lună şi Soare pe cer [4]
      Bolta cerului este dominată ziua de Astrul zilei (Soarele), iar noaptea  de Astrul  nopţii (Luna) care se văd aproape la fel de mari fapt pentru care oamenii i-au numit soră şi frate. Se urmăresc neâncetat pe boltă fără a se putea întâlni vreodată.   În cer întotdeauna / Urmăm al nostru mers / Ca soarele şi luna  /  Rotind în univers (“Cu pânzele atârnate”)
      Deoarece Luna nu are atmosferă care să difuzeze lumina primită de la Soare, cerul văzut de pe Lună este mereu negru, chiar dacă Soarele străluceşte în plină zi.
Ziua şi noaptea pe Lună durează mai mult decât pe Pământ,  mai precis fiecare durează câte două săptămâni. Când este ziuă temperatura la suprafaţa Lunii poate depăşi 100 ºC, iar noaptea poate ajunge până la -170 ºC.  Cu toate acestea razele reflectate care ajung  pe  Pământ  sunt “blânde” nu “arzătoare” ca cele ale Soarelui (din care Luna reflectă doar 15%).
Să plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune... (“ Lacul”)
Soarele este un corp fierbinte, iar vecina noastră Luna este un corp rece. Soarele “produce” lumină (este sursă de lumină), iar Luna “împrumută” lumină de la Soare şi o restituie în Univers
“Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gândiri senine, se ridică luna palidă şi argintoasă ca mărgăritarul pe bolta albastră şi adâncă..” (“Aur, mărire şi amor”)
Surorile Soarelui sunt stelele (fiind tot surse de lumină naturală) dar imaginaţia oamenilor le-a înhămat la carul Lunei. Tresare miază-noapte în inima de-aramă / A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă / La carul lunei blonde./ (“Andrei Mureşanu”)
Se-nserează, Nilul doarme şi ies stelele din strungă, / Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin mări le-alungă.     ( “Memento mori”).
     Luna nu are totdeauna aceeaşi culoare. Ziua are o culoare alb-imaculată, o dată cu apropierea amurgului scade lumina albastră a cerului şi Luna se vede tot mai galbenă, iar la lăsarea nopţii lumina este alb-gălbuie. Luna este personificată, este regină, crăiasă, fată deosebit  de frumoasă.
Părea că printe nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre  făclii o mie / Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,/ Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc. („Melancolie”)
Pe scării de marmură prin vechi portaluri / Pătrunde luna înălbind pereţii  („Veneţia”)
      Regina nopţii este cea mai frumoasă dintre toate reginele lumii (este mai tânără ca Pământul)
Unde în ceruri lin pluteşte luna./ Ea-i o regină tânără şi blondă / În mantia-i albastră  constelată
(„Miradoniz”). Datorită faptului că este cel mai strălucitor astru al nopţii Luna devine „etalonul” frumuseţii, astfel fata de împărat „mândră-n toate cele” era ca „luna între stele” („Luceafărul”)
În nopţile de iarnă Luna se vede argintie (fapt pentru care a fost numită „patroana argintului”). Norii pot să dea Lunei şi nuanţe verde - galben sau albastru - verde.
Iată luna argintie ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare/.
(„Memento mori”)
Şi Luna-i a cerului scut argintos. („Eco”)
Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin arboroasă/ Şi printrînsa-n cer vezi luna, trecând albă şi frumoasă,
O regină jună, blondă şi cu braţe de argint,/ Ce unesc încrucişate a ei mantie-nstelată…
(„Memento mori”)
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate/ În faţa lunei, care prin ele atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. („Împărat şi proletar”)
Pe bolta alburie o stea nu se arată / Departe doară luna cea galbenă - o pată;  („De câte ori, iubito”)
      Mulţi scriitori din literatura universală  s-au oprit asupra motivului lunii şi au  contemplat-o în operele lor. Poetul face din astrul nopţii o prezenţă permanentă în opera sa, omniprezentă şi omniscientă în natură.
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/De dureri pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi gândirilor dai viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,/ Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Căte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! („Scrisoarea I”)[6].
      Concepţia despre lună a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri şi întunecă suferinţe, îşi are originea în cântul al VII-lea din Rig-Veda. Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemănătoare celei din lirica sanscrită în care de obicei luna trezeşte „durere de dragoste”. Contemplaţia romantică a lunii de către Eminescu se regăseşte în majoritatea poeziilor sale [5].
De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată/ Îşi deschise–a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă/ Singuratice izvoare, fac cu valurie larmă.
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape peste care luna zace. („Călin - file din poveste”)
Peste vârfuri trece luna,  Codru-şi bate frunza lin/ Dintre ramuri de arin, melancolic cornul sună. („Peste vârfuri”).
      Marile motive ale creaţiei eminesciene sunt: natura, iubirea şi cosmosul. Natura şi iubirea se găsesc mereu alăturate, unde este iubire, întotdeauna va fi „ un loc pentru iubit”, un lac albastru, un codru care să ofere iubiţilor intimitate, vor fi stele, va fi luna - astrul romanticilor.
„Căci era sara-n asfinţit şi noaptea o să-nceapă / Răsare luna liniştit şi tremurând din apă /
Şi împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri,/ Sub şirul lung de mândri tei şedeau doi tineri singuri  („Luceafărul”).
În trecut oamenii credeau că luna influenţează starea vieţuitoarelor de pe Pământ (luna plină, mareele, atracţia gravitaţională, ciclul lunar – fazele Lunii).
Între ziduri printre arbori ce se scutură de floare/ Cum revarsă luna plină, liniştita ei splendoare!  Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!     („Scrisoarea I”)
Luna tutelează întrega fire şi mai ales pe îndrăgostiţi: ea „varsă linişte şi somn”, dă strălucire suprafeţelor acvatice, răspândeşte o pulbere argintie, afrodiziacă în aerul înmiresmat, veghează „blând” asupra cuplului amoros şi „înseninează” gândul [5]:
 Iar izvorul prins de vrajă/ Răsărea, sunând din valuri/ Sus în codri de pe dealuri/ Luna blândă ţine strajă.     („Povestea teiului”)
      Luna este însă martorul momentelor de sensibilitate umană. La adăpostul luminii sale se nasc, trăiesc şi mor sentimente[5].                   
Luna pe cer trece aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. („Sara pe deal”)
Numai luna printre ceaţă / Varsă apelor văpaie / Şi te află strânsă-n braţă, Dulce dragoste bălaie.
(„Lasă-ţi lumea”)
Şi dacă norii deşi se duc/ De iese-n luciu luna/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntodeauna. („Şi dacă”)
Ea se uită. Păru-i galben,/ Faţa ei lucesc în lună,/ Iar în ochii ei albaştri/ Toate  basmele s-adună. („Crăiasa din poveşti”)
Lună plină – este o fază a Lunii în care aceasta se află într-o poziţie opusă Soarelui în raport cu Pământul şi apare sub forma unui disc care străluceşte toată noaptea.
Şi privind în luna plină / La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri 
(„O rămâi.”)
Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rarişte de fag./ Iată lacul. Luna plină,/  Poleindu-l îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/  Simte a lui singurătate.
(„Lasă-ţi lumea”)
Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară? („Floare albastră”)
Pe când cu zgomot cad / Izvoarele-ntruna,/ Alunece luna / Prin vârfuri lungi de brad.
(„Mai am un singur dor”)
Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună / Totu-i vis şi armonie. („Somnoroase păsărele”)[7].
 
Bibliografie
[1]. Ion Holban- Soare , Lună şi Luceafăr, editura Hyperion, Chişinău, 1991
[2]. Ion Holban- Universul –enciclopedie pentru adolescent, enciclopediile ARC, 1998.
[3]. Universul – Enciclopedie pentru tineri –Enciclopedia RAO, 1995
[4]  https://ro.wikipedia.org/wiki/Luna
[5]. www.e-scoala.ro/referate/romana_eminescu_luna.htm
[6]. Lecturi Eminesciene – Editura SladiForm, 1999
[7]. M.Eminescu – Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.